“Democracy is a device that insures we shall be governed no better than we deserve”. (George Bernard Shaw)

„A existat numai o ţară frumoasă / La o margine de mare / Unde valurile fac noduri albe,  /Ca o barbă nepieptănată de crai / Şi nişte ape ca nişte copaci curgători / În care luna îşi avea cuibar rotit”.

(Și deși plină de poezie această țară era măcinată de corupție, de nedreptate, de sărăcie, de înapoiere și de nesimțire. Și pentru toate acestea au fost găsite numeroase explicații, și cauze și vinovați).

„Şi pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/Li s-a spus…”

Elita

Ambasadorul german Volker Seitz, cu o carieră de 17 ani în Africa între 1965 și 2008, este citat într-un articol din Deutsche Welle:

“African politics lead to poverty.” The continent has a wealth of natural and human resources, but lacks responsible leaders. “The political elites I’ve met have Europe or the United States on their mind, not their own population.”

Ca și în Africa (sub-sahariană în acest context), problema primordială a României o reprezintă elitele.

Iar problema elitelor este dublă: atât cantitativă, cât și calitativă. În plus elita (intelectuala) suferă de o boală aproape incurabilă: deconectarea față de decizia politică și, veșnica problemă, față de „mase” (deși eu prefer termenul aproape neaoș de „grassroots”). Și o circumstanță agravantă face ca tot acest cocktail să fie fatal: tradiția fracturată și recentă a acesei elite, suprapusă pe cultura de tip „Wikipedia” a secolului XXI, incapacitează ancorarea legitimă a acesteia, oricât de provinciale ar fi ea, în țesătura socială a „națiunii”.

Care este diferenta intre România si Polonia? Sau între România si Ungaria? Sau între România și Republica Congo?

Ne plangeam de mila pentru faptul ca am fost asezati de soarta la marginea Europei, in calea „rautatilor”. Ca in timp ce la vest de noi se construiau catedrale noi ne fugaream cu turcii, tatarii & co. Ok. Asta s-a intamplat candva. Este la fel de drept ca am acumulat si decalaje de dezvoltare (și) din această cauză. Dar spiritele tari se calesc in vremuri tulburi. De la 1859 și 1918 pe plaiurile mioritice nu prea s-au mai nascut „spirite tari”, elite „reale” (recrutate pe baze meritocratice, în spiritul tradiției occidentale). De fapt, încă de pe la 1848 la Bucuresti nu prea s-au mai nascut caractere, iar cele puternice s-au manifestat mai ales prin alte parti, mai vestice, si mai putin pe malurile Dâmboviței. Marile caractere (personalitati istorice, barbati si femei de stat), s-au nascut mai ales prin provincii, prin Transilvania sau Moldova, în tumultul nationalist si identitar de pe muchia secolului XIX (spiritele tari se călesc în vremuri dificile). Iar apoi s-au stins in puscariile comuniste. Elitele (oricare ar fi fost ele) au dus-o constant bine pe spatele călduț al celor din „grassroots”. Africaepestetot.

Problema elitei „intelectuale” de la noi este că este puțină, lipsită de influență politică și deconectată de „grassroots”. Se știe că aparent elita intelectuală românească este puternic înclinată spre dreapta. Asta nu ar fi nicio problemă dacă ea ar fi suficient de puternică pentru a avea o reală influență asupra elitei „politice”. Din nefericire elita „politică” este de puternică sorginte comunistă (deși, paradoxal, nu de stânga). Este o elită de primă generație care amestecă banul (public) și puterea într-un tăvălug frenetic și lubric de acumulare primitivă (grobiană chiar) a capitalului, rămânând perfect surdă și nesimțitoare la lacrimile de Casandră răgușită ale intelectualității de dreapta pe care o și otrăvește adesea. Elita „intelectuală” de dreapta, provincială, suferă de un păcat capital: bovarismul social. Ea își dorește atât de mult să se fi născut mai la vest încât încearcă cu orice preț să se rupă de „masele” înapoiate, manelistice și nătânge, pe care le ignoră, de care le e rușine și pe care poate, adesea, le și urăște fără ezitare. Elita „intelectuală” de stânga, atunci când nu este la stadiul de „sleeper cell”, este la rândul ei mai degrabă internaționalistă (sau, pentru a evita orice confuzie istorică, mai precis „globalistă”) și la fel de bovarică, întrucât trăiește într-o lume paralelă cu cea reală, suspendată între www. și „șalopete” imaginare. Cât despre elita „economică”…hmmm… asupra ei ne vom opri mai pe larg cu altă ocazie.

Chiar și așa, la fel ca si polonezilor si ungurilor, “istoria” ne-a mai dat o sansa: am intrat in UE si in NATO. Acest fapt ar fi trebuit sa ne elibereze de spaimele si de complexele trecutului si sa ne permita sa ne reconstruim ca natiune în cadrul „diversității” europene.

Ceea ce face insa diferența între România și Polonia (sau Ungaria), dincolo de decalaje economice și culturale, dincolo de capitalul simbolic cu care vecinii nostril mai din vest s-au așezat la ”masa bogaților”, sunt elitele. Din aceasta perspectiva, in competiția cu toți ceilalți (și din păcate și cu noi înșine) trebuie să ne obișnuim să pierdem. Ideal ar fi ca pierderile să fie doar pe termen mediu, până în momentul în care vom reuși (inshallah) să ne civilizăm elita politica (si economica) si sa ne consolidam calitativ si cantitativ elita intelectuala. Iar pentru asta există doar o prioritate: investiția în generația următoare. Fie că este vorba despre sănătate, despre protecție socială și servicii de orice tip pentru dezvoltarea fizică și intelectuală a copiilor și tinerilor. Și a profesorilor. Dar pentru asta ar trebui ca cineva să gândească pe termen mediu și lung și să aibă o viziune. Rara avis in Dâmbovița. Indiferent dacă România are sau nu o economie care să susțină o astfel de prioritate, ar trebui ca „elitele” actuale să insiste ca ajutorul european să meargă cu precădere în această direcție. Altfel spus, într-o logică socială a capitalismului protestant, generațiile de azi ar trebui să strângă cureaua nu pentru „elitele” de azi, ci pentru generațiile de mâine. Adică pentru toți copiii noștri, nu doar pentru ai lor. Altfel… africa(rămâne)pestetot.

It’s education, stupid!

P.S. va urma și o pledoarie feministă de transformare a societății românești pe model „african”

În care aflăm că România nu este (singura) ţară bananieră europeană

C.A.B.

A trecut vacanţa. O vacanţă lungă, zic unii (cârcotaşii). A trecut prea repede, susţin ceilalţi (adică eu)…

N-am ajuns în Africa iarna asta. Dar întrucât Africa e peste tot… hmmm… poate că nici nu trebuia să merg prea departe. Totuşi am ajuns la 300 de km de Africa, în singura ţară bananieră europeană autentică (se pare că ar mai fi una, dar nu îmi plac exagerările).

În mod paradoxal, în decembrie, sfârşitul “Războiului bananelor” dintre UE şi SUA a agravat şi mai serios  situaţia agricultorilor din Spania. Sau mă rog, Insulele Canare, căci despre ele este vorba în cele ce urmează. Anterior UE acorda tarife preferenţiale bananelor venite din fostele colonii europene din Africa, Caraibe şi Pacific, dăunând astfel companiilor americane producătoare şi exportatoare de banane din America de Sud.

Prin urmare, dacă anterior, 70% din bananele de pe piaţa spaniolă proveneau din Insulele Canare, lucrurile se vor complica în curând pentru producătorii canarioţi. Mândria cooperatiştilor din insule (există numeroase plantaţii organizate sub formă de cooperativă agricolă) era (este încă) bazată pe standardele de calitate (fito-sanitară, etc. etc.) dar şi pe tratamentul acordat lucrătorilor de pe plantaţii. Acesta era o diferenţă majoră faţă de bananele ieftine produse de companiile nord-americane în America de Sud.

Companii precum Chiquita (candva cunoscuta sub numele de United Fruit Company) au făcut obiectul unor critici fervente (si frecvente) privind modul în care îşi trateaza “angajatii” de pe plantatii. De altfel, se pare ca United Fruit Company a sprijinit printre altele lovitura de stat din Guatemala care a condus tara la 40 de ani de dictatura si razboi civil (contabiliceste asta a insemnat peste 200.000 de vieti pierdute).
Prin contrast, Insulele Canare, din care a inceput ascensiunea teribilului Franco (300.000 de morti in razboiul civil spaniol) se mandresc cu conditiile sociale pe care le creeaza pentru culegatorii de banane.

Şi aici intră în scenă Mario.

Pe Mario l-am cunoscut într-o noapte pe la 3, în Playa Paraiso. Eram cu “amigo” Gabriel,  exilaţi “la o bilă” udată copios (exagerare!) cu tequila. Rămăsesem ultimii clienţi (sau cel puţin aşa credeam noi), iar barmanul aştepta nervos să exterminăm ultimele bile. Şi atunci apare Mario, un pic afumat ce-i drept. Slăbuţ, negricios, cu trăsături tipic amerindiene, dar foarte încrezător în multilingvismul său (şi noi am fost, până a început să ne pasioneze agricultura).

“- De ce faci, pretene?”

Era felul lui de a saluta în româneşte, aşa cum îl învăţase un coleg de serviciu din ţara noastră. Asta atunci când nu vorbea “português”. În fine, să zicem că omul ne-a salvat (de la plictiseală, cel puţin). Am găsit o discotecă latino, undeva în pustiul câmpului. Şi… am început să vorbim. Adică, în cazul meu, din cauză de multilingvism incomplet, să ascult.

Am aflat că Mario era din Bolivia. La 16 ani s-a însurat prima dată şi a avut primul copil (nu neaparăt în această ordine, dar nu e aşa de important). Apoi a plecat să-şi croiască un nou destin peste ocean (ciudat, într-un sens greu de imaginat pentru noi, de la vest la est). Nu ca şi căpşunar, ci ca bananar (se zice aşa?). Acum Mario era însurat cu o localnică şi avea un alt copil. Pe care îi iubea. În felul său. Dar Mario pretindea că, în ciuda faptului că toată viaţa s-a condus după principiul “Respectă pentru a fi respectat”, “hermano” Gabriel a fost singurul canariot (spaniol) care i-a arătat vreodată respect. Din cauza culorii pielii. Condiţii de muncă decente  - da. Respect  - nu.

Spre dimineaţă ne-am luat rămas bun de la Mario şi ne-am întors în garsoniera de pe malul oceanului. Vizavi, pe o coastă vulcanică, dormea leneş un hotel de cinci stele construit fără autorizaţie de una dintre multele companii spaniole suspectate de spălare de bani…

Mde, ţară căpşunieră… Pardon, bananieră.

plantatii de banane cat in terase

plantatii de banane cat vezi cu ochii...

Un candidat din Africa castiga alegerile prezidentiale din 6 decembrie 2009

Numele candidatului este… FRICA.

Acesta este mesajul pe care l-am inteles eu dupa alegerile din decembrie 2009: FRICA a invins (oricare ar fi candidatul ales). Si daca a invins FRICA, inseamna ca am pierdut cu totii.

“Fraudele constatate ne obliga la contestarea acestor alegeri. Convingerea mea este ca romanii l-au ales pe Mircea Geoana presedinte, dar aparatul de stat al lui Traian Basescu vrea sa il pastreze pe acesta cu orice pret”, a afirmat, luni, secretarul general al PSD, Liviu Dragnea. Anterior, la primul, toata lumea a acuzat pe toata lumea de frauda. In Romania.

Iata ca, tot in aceste zile, si pe celalalt mal al Dambovitei, opozitia contesta rezultatul alegerilor pe care le considera drept marcate de fraude. Pe de alta parte, acolo, in Guineea Ecuatoriala, presedintele in exercitiu, Teodor Obiang Nguema, a fost reales cu o majoritate zdrobitoare de 95%. In Namibia, in timp ce cititi aceste randuri, opt partide contesta in justitie un rezultat de peste 75% obtinut de partidul de guvernamant in alegerile parlamentare.

Traian Basescu a castigat alegerile prezidentiale cu un scor de 50,33%, in timp ce Mircea Geoana a obtinut 49,66% din voturi. Aceasta victorie poate fi considerata un progres fantastic al democratiei (din pacate, doar prin comparatie). Caci, in fapt, imaginile cu oameni (disperati) calcandu-se in picioare in fata sectiilor de votare nu prea se potrivesc cu ceea ce vedem prin alte tari ale UE.

Principalul castigator al alegerilor din decembrie 2009, nu este nici Traian Basescu (dupa cum evident nici Mircea Geoana). Principalul castigator a fost FRICA. Peste 58% dintre romania au iesit la vot nu din dispret, asa cum poate ca ar fi fost cazul, ci de FRICA. Frica de somaj, frica de scadere a pensiilor si salariilor, frica de scandal, frica de dicatatura, frica de comunisti, de Moscova, de Vantu, de Iliescu, de securitate, de Vanghelie. In loc sa voteze in cel mai bun caz din dispret, romanii au avut de ales dintre doua rele:  frica de scandal vs. frica de coruptie.

Si totusi frica nu este ceea ce, la 20 de ani de la Revolutie, ar trebui sa ne motiveze. Dorinta de mai bine, solidaritatea, proiectele comune, curatenia, viitorul…

Pe de alta parte, frica este un sentiment extrem de bine raspandit in Africa, din pacate.

P.S. In plus, am mai aflat zilele trecute ca lui Harry Potter cel mai rau ii e frica de frica.

Fara frica!

Quod erat demonstrandum!

oare?

“Congolezul Gaston Bienvenu Mboumba Bakabana a devenit vicepresedinte al Tineretului Social Democrat din Cluj-Napoca”

Sa fie o pregatire a relansarii lui Adi ca candidat la Presedintie? O parada gen “preemptive strike” pentru ca candidatul Adi sa scape de orice scaltoaca care l-ar putea atinge din nou ca campania defaimatoare din 2004, cu povestea cu emigratul in Congo? N-as preas crede.

Mai degraba este o incununare a “muncii” mele de 1 an de zile, o confirmare ca am avut dreptate si ca Africa este intr-adevar peste tot. Chiar si la PSD Cluj-Napoca.

Despre noul vicepresedinte al TSD Cluj-Napoca se scrie fireste doar in bascalie, sau cu program. Povestea (trista) din spatele titlurilor de ziare este alta. Razbate din cateva titluri mai vechi de gazete.

Spre deosebire de copiii de demnitari romani care in momentul in care Partidul pierde alegerile risca in cel mai rau caz un exil pe Coasta de Azur, in cazul dlui. Bienvenu atunci cand Partidul familiei sale a fost inlaturat de la putere in 1997, acesta a ramas exilat in Romania. Un unchi ministru al Transporturilor in regimul Mobutu echivaleaza cel putin cu un Mitrea + Basescu la patrat. Privilegiile insa se platesc mai scump atunci cand regimul pica in Africa.

La intrarea in PSD, dl. Bienvenu declara ca doreste sa candideze pentru primaria comunei Floreşti în care locuia “iar dacă partidul vrea, şi pentru alte funcţii mai importante”. Ar fi foarte interesant ca acest lucru sa se intample, si peste ani, ar putea deveni subiectul unei lucrari de dizertatie a unui student inteligent al unei Facultati romanesti (daca vor mai exista asemenea specimene atunci). Ipoteza de la care se va porni in aceasta aventura academica: dl. Bienvenu a invatat din experienta trista a tarii sale si a adus in Romania un model de om politic nou, cinstit si orientat catre politici, catre binele public, mai mult decat catre inavutirea personala.

Pentru ca se vorbea  la un moment dat despre necesara “Obamizare” a politicii romanesti, imi pun toata speranta in acest tanar idealist (la fel cum ma incredintasem mai demult si dnei. Anastase). Ma ingrijoreaza insa admiratia declarata a acestuia fata de urmatoarele personaje: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, dar şi Nicu Bănicioiu şi Victor Ponta”.

Soyez le bienvenu, dle. Bienvenu! Nu uitati insa de unde ati plecat.

Erata: Intr-un articol din 19 august, Evenimentul Zilei, aduce cateva rectificari: 

Povestea sa în România începe în 1994, când a venit la studii, la Politehnica din Bucureşti. „Aveam un unchi care era ministrul transporturilor în guvernul condus de Mobutu. El m-a trimis să învăţ, iar la întoarcere ar fi urmat să ocup o funcţie importantă. Din păcate, nu a fost să fie aşa deoarece, în 15 octombrie 1997, regimul Mobutu a fost îndepărtat de la putere”, povestea congolezul în 2003 pentru EVZ.
Acum, el rectifică: nu era vorba de guvernul lui Mobutu Sese Seko, care conducea Congo belgian, ci de cel al lui Pascal Lissouba, care conducea statul vecin, adică Congo francez. Lissouba, precizează Bakabana, era un preşedinte ales democratic care a fost îndepărat în 1997 prin lovitură de stat de actualul dictator congolez Denis Sassou Nguesso. După ce a primit statutul de refugiat politic, el s-a căsătorit şi, în prezent, locuieşte în comuna Floreşti, judeţul Cluj şi este directorul unei firme de construcţii.

Incurcate sunt caile memoriei! Altfel, si in EvZ se vorbeste despre noul “Obama PSD-ist” si despre sms-urile cu Bombo/Congo…

Apa

Ziua Africii la Muzeul Taranului Roman

 

Multumiri tuturor celor care cred ca Africa nu este asa de departe.

Inca 166 de pagini si revin

Multumesc concitadinului meu pentru ajutorul avant la lettre:

Uganda: Apa

Sisif la feminin

Cea mai mare problema in Uganda nu este saracia in sine, nici bolile si nici macar razboiul. Cea mai mare problema in Uganda este mult mai simpla: apa.

80% din viata unui copil in Uganda se invarte in jurul unor bidoane galbene (dupa standarde occidentale extrem de murdare). Fie ca merg la scoala (pentru asta trebuie sa parcurga din nou multi-multi kilometri cel mai adesea sub o caldura inabusitoare, sau, in sezonul ploios, pe ploaie torentiala), fie ca se intorca acasa dupa-amiaza, copiii trebuie sa care mereu apa. Imaginea care mi s-a intiparit cel mai acut in minte este cea a unor palcuri de 2-3 copii, noaptea, pe marginea unei sosele pe care se circula cel mai adesea cu viteze de la 120 km/ora in sus, carand bidoane galbene cu apa, pe cap. Naluci care apar pe neasteptat, traverseaza soseaua si dispar in noapte “in the bush” purtand cu greu nepretuitele bidoane cu apa.

Copiii trebuie sa parcurga ziua si noaptea multi-multi kilometri pentru a umple aceste bidoane galbene fie de la o cismea (in cel mai fericit caz, acolo unde vreun inginer german a avut ocazia sa isi puna maiestria la treaba), fie de la alte surse de apa mai dubioase care apar uneori din pamant, cel mai adesea o apa maloasa pe care noi nu am folosi-o nici macar pentru adaparea animalelor.

laitmotiv

Fireste, veti spune, nici Romania nu sta prea grozav in ceea ce priveste accesul la apa poptabila, mai ales in mediul rural. Ultimul raport privind situatia Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului in Romania (publicat de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) din Romania, dar pe care nu am reusit sa il identific pe pagina de web a PNUD) arata ca la nivelul anului 2005 peste 70% din gospodariile din mediul rural din Romania nu erau racordate la apa potabila din reteaua publica. Totusi, marea diferenta fata de Uganda, este ca in general pe la sate in Romania exista destul de multe fantani si apa mai este inca potabila (probabil ca nu pentru multa vreme, totusi).

I-am invitat pe copiii din Uganda sa ne intrebe ce vor ei sa stie despre Romania. Prima intrebare pe care am primit-o a fost: “Cum fac oamenii din Romania astfel incat sa aiba grija de apa pe care o beau?”. Raspunsul meu a fost simplu: “Nu le pasa!”. Am gresit oare?

 Daca ar fi sa aleg un simbol pentru Uganda acesta ar fi cu siguranta bidonul galben.

la scoala

Prima zi in Uganda

Vazuta de sus, Uganda este o tara foarte verde. Vazuta de jos, este si mai verde. Si nu doar datorita vegetatiei din timpul sezonului ploios, ci mai ales datorita populatiei. In 38 de kilometri, de la aeroportul din Entebbe pana in capitala Kampala nu am vazut mai mult de 5 batrani. Si in rest sute de tineri si alte sute de copii. Cei mai frumosi copii, spontani si plini de viata. Ca in reclame. Chiara daca hainele lor sunt vechi iar ceea ce ii inconjoara tradeaza foarte multa mizerie.

Un coleg din Ungaria (rautacios sau nu, nu conteaza) imi intareste o prima impresie: Uganda seamana foarte mult cu Romania „profunda”, rurala.

Exista insa doua mari diferente: nu am vazut nici macar o singura caruta pe drumurile publice; am vazut foarte multi oameni impreuna pe strada sau acasa, foarte aproape unul de altul, intr-un soi de confort al comuniunii cum nu vedeam decat acum foarte multa vreme, pe la noi la tara.

Si o prima asemanare specifica: la intrarea in capitala Kampala am nimerit intr-un blocaj de circulatie are mi-a amintit de calvarul de zi cu zi de la Baneasa…

Va anunt cu mare bucurie ca mi s-a confirmat o prima ipoteza: ugandezii sunt intr-adevar foarte politicosi.

In curand despre Uganda

Am invatat, din carti, ca odinioara in Romania, oamenii de la tara erau extrem de politicosi si ca ascultau cu atentie, fara sa intrerupa ceea ce aveau ceilalti de spus. A urmat apoi semi-alfabetizarea fortata, iar mai recent „proteveizarea” accentuata, si toate astea au disparut. Sa fie oare „oteveizarea” o intoarcere la origini? Din pacate nu, pentru ca politetea a murit de mult in Romania.

Tarile Uniunii Europene au promis locuitorilor Africii ca isi vor creste asistenta pentru dezvoltare pana la 0,7% din PIB, in 2015, cu cea mai mare parte a fondurilor mergand catre atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului in zona sub-sahariana. Romania a promis ca isi va creste asistenta pentru dezvoltare pana la 0,33% din PIB. Presedintele Traian Basescu a promis in decembrie 2007 ca Romania va face mai mult pentru a sprijini educatia in Africa.

Astazi am invatat (in Malta) ca ugandezii (ca mai toti cei din Africa sub-sahariana) sunt extrem de politicosi. Ei asculta cu mare atentie ceea ce li se spune si sunt capabili sa isi aminteasca (sa iti aminteasca) cu exactitate ceea ce le-ai povestit, chiar si dupa foarte multa vreme. Presupun ca aceasta se datoreaza culturii lor orale foarte dezvoltate, care compenseaza de multa vreme lipsa unei culturi scrise.

Varsta mediana in Uganda este de 15 ani, iar speranta de viata abia depaseste 40 de ani. Pentru aproape 50% din populatia Ugandei este o jignire ca, mai ales un european, sa mangaie un copil pe cap. Pentru musulmani crestetul capului este o parte extrem de speciala a corpului uman, cea mai aproape de Dumnezeu.

Occidentalii ajunsi in Uganda sunt socati sa descopere lipsurile extreme de care sufera majoritatea populatiei: lipsa apei potabile, lipsa conditiilor de igiena, lipsa servicilor de sanatate elementare si adesea incearca un sentiment de mila vinovata fata de aceasta situatie. Ugandezii sunt insa si mai uimiti de precaritatea vietii occidentalilor si mai ales de una dintre cele mai flagrante lipsuri din viata acestora: lipsa lui Dumnezeu. Ugandezii incearca un sentiment de mila nevinovata fata de occidentali.

In Romania 7 lei este valoarea unui pachet zilnic de tigari. Se spune ca in Uganda 7 lei pot salva macar o viata.

Revin cu detalii de la fata locului de indata ce ajung acolo si gandesc cu capul meu.