„Pungile din plastic şi tot soiul de gunoaie sunt o parte a mediului înconjurător în oraşul Bucureşti. Mormanele de gunoaie au devenit chiar locuri de joacă pentru unii copii.

Statul român ar oferi cu uşurinţă limuzine Mercedes membrilor Parlamentului, dar pare mult mai complicat să achiziţioneze echipamentul necesar asigurării curăţeniei în oraşele româneşti.”

De fapt ceea ce aţi putut citi mai sus nu este despre Bucureşti, ci este traducerea parafrazată a unui articol despre Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo, text pe care îl puteţi găsi aici.

Realitatea este însă aceeaşi.

Gunoiul din Bucureşti trăieşte. Da, e viu!, se dezvoltă, se transformă, creşte, râde şi plânge… Viaţa lui liniştită se scurge într-o perfectă simbioză cu locuitorii capitalei noastre europene. Spre deosebire de multe alte lucruri, gunoiul nu deranjează pe nimeni. Copiii se joacă în faţa blocului printre gunoaie. Cresc împreună cu gunoaiele. Ochiul lor se învaţă cu fantezia culorilor şi formelor resturilor de tot soiul aruncate prin parcuri, lacuri şi pe stradă. Nici măcar nu este o strategie deliberată de imunizare a simţurilor lor.

Până şi şmecherul din reclama de la napolitana Joe desface o napolitană şi-i aruncă nonşalant ambalajul! Ce sentiment de libertate! Şi unde era CNA-ul?

Gunoiul e al nostru. Îl păzim. Îl păzesc câinii noştri comunitari. Ei cel puţin nu ar putea supravieţui fără gunoi. Gunoiul ne caracterizează. Ne plângem că avem o viaţă mizerabilă. Probabil că am înnebuni dacă am ramâne fără el. E o parte din noi.