Gorilele de munte sunt o specie pe cale de dispariţie (cca. 350 de exemplare au mai rămas în viaţă) aflate în zona muntoasă aflată la graniţa dintre Rwanda şi Republica Democrată Congo. Deşi există eforturi serioase pentru protejarea lor, deşi ele atrag numeroşi turişti în zonă şi generează importante beneficii economice pentru turismul local, din când în când localnicii – sau mai adesea rebelii înarmaţi – le ucid pentru a le mânca sau pur şi simplu pentru a trimite un mesaj: Aici noi suntem stăpâni! Ce vreţi voi cu conservarea voastră?

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Într-o dimineaţă, iarna trecută, am văzut lebede pe Dâmboviţa. Erau trei. Iniţial am crezut că este vorba despre o lebădă de import, albă, frumoasă, şi două lebede autohtone, mai cenuşii, care probabil se bălăciseră prea mult în apa cea frumos curgătoare şi împuţită a Dâmboviţei. Abia mai târziu cineva m-a lămurit că de fapt era vorba despre mama lebădă şi cei doi pui ai ei, care într-adevăr când sunt mici sunt mai cenuşii şi mai urâţi.

Oricum mi s-a părut SF. Miraculos de-a dreptul. Lebede pe Dâmboviţa? În mizeria aia de apă? Între betoane?

După câteva zile nu le-am mai văzut.

M-am gândit la trei scenarii: ori nu le-au convenit condiţiile de cazare şi s-au mutat mai la sud, la bulgari, unde infrastructura de turism este decentă, ori s-au îmbolnăvit şi s-au înecat, ori, probabil, cineva le-a… da, ştiu la ce vă gândiţi, dar nu este politically correct. Oricum, lebedele nu îşi au pur şi simplu locul în peisaj în Bucureşti.

Însă, eu sunt mai ciudat și dacă aş fi primar, mi-aş face un plan de urbanism în doi paşi:

1. Se iau trei lebede.
2. Se aranjează un întreg oraş în jurul lor.

Dar până atunci… Poftă bună! Sau mai bine zis: Să vă fie de bine!

’’Întărirea capacităţii naţionale instituţionale şi educaţionale pentru dezvoltarea programelor şi proiectelor de asistenţă pentru dezvoltare”

24 aprilie al anului de graţie 2008

Dare de seamă

(În ciuda tuturor aparenţelor, aşa cum pare din poze, nici atmosfera nu a fost incendiară, nici discuţiile nu au fost aprinse. Au fost doar câteva bule de… şampanie şi la final nu ne-am simţit deloc mai luminaţi. Dimpotrivă.) Continue reading ‘Din România’

„Pungile din plastic şi tot soiul de gunoaie sunt o parte a mediului înconjurător în oraşul Bucureşti. Mormanele de gunoaie au devenit chiar locuri de joacă pentru unii copii.

Statul român ar oferi cu uşurinţă limuzine Mercedes membrilor Parlamentului, dar pare mult mai complicat să achiziţioneze echipamentul necesar asigurării curăţeniei în oraşele româneşti.”

De fapt ceea ce aţi putut citi mai sus nu este despre Bucureşti, ci este traducerea parafrazată a unui articol despre Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo, text pe care îl puteţi găsi aici.

Realitatea este însă aceeaşi.

Gunoiul din Bucureşti trăieşte. Da, e viu!, se dezvoltă, se transformă, creşte, râde şi plânge… Viaţa lui liniştită se scurge într-o perfectă simbioză cu locuitorii capitalei noastre europene. Spre deosebire de multe alte lucruri, gunoiul nu deranjează pe nimeni. Copiii se joacă în faţa blocului printre gunoaie. Cresc împreună cu gunoaiele. Ochiul lor se învaţă cu fantezia culorilor şi formelor resturilor de tot soiul aruncate prin parcuri, lacuri şi pe stradă. Nici măcar nu este o strategie deliberată de imunizare a simţurilor lor.

Până şi şmecherul din reclama de la napolitana Joe desface o napolitană şi-i aruncă nonşalant ambalajul! Ce sentiment de libertate! Şi unde era CNA-ul?

Gunoiul e al nostru. Îl păzim. Îl păzesc câinii noştri comunitari. Ei cel puţin nu ar putea supravieţui fără gunoi. Gunoiul ne caracterizează. Ne plângem că avem o viaţă mizerabilă. Probabil că am înnebuni dacă am ramâne fără el. E o parte din noi.

Întotdeauna m-a agasat prezenţa ubicuă a agenţilor de pază în Bucureşti. Sunt peste tot. Numărul a crescut mai abitir decât al câinilor maidanezi. Între timp numărul sărmanelor patrupede a scăzut şi se pare că s-a simţit nevoia pishologică de a înlocui sentimentul de securitate pe care acestea îl ofereau cu vârf şi îndesat bucureştenilor, după principiul „Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă-ți şi-un câne…”. Prin urmare golul bietelor dobitoace a fost umplut, iată, cu paznici bipezi.

Înflorirea acestei meserii – care contrar tuturor părerilor preconcepute pare a fi într-adevăr cea mai veche meserie din lume (mânuitor de ghioagă) - datează de pe la mijlocul anilor ’90, când Kevin Costner o strângea cu foc în braţele lui puternice pe Witney. Astfel, în anul de graţie 2008, din punctul de vedere al densității de pulane pe cap (sau pe după ceafă de locuitor) peisajul bucureştean nu diferă prea mult de ceea ce putem de pildă vedea în Nairobi, capitala frumoasei ţări Kenya, unde, potrivit statisticilor, la fiecare jumătate de oră este violată o femeie.

Agentul de pază sau „badigardul”, de la caz la caz, converteşte în eroi hollywoodieni două categorii emblematice de cetăţeni ai acestei ţări: foştii paznici de întreprinderi şi CAP-uri, slabi, alcoolici şi tabagişti, şi mai noua faună a băieţilor de cartier, cu ceafă groasă, cunoscuţi sub apelativul gingaş de „zmardoi”.

În timp ce în statele mai civilizate, unde mâna de lucru este mult mai scumpă, agenţii de pază sunt îmbrăcaţi cât mai discret (în centrele lor comerciale sunt chiar mai eleganţi decât oamenii noştri de prin birouri), la noi ei poartă uniforme dintre cele mai fanteziste, mergând de la banala „şalopetă” de gardă patriotică de culoarea vişinei putrede, până la costume gen Star Trek sau Robocop II.

La fel de plină de imaginaţie este şi numele firmelor de pază, care ţin foarte mult de nostalgiile pubere ale patronilor lor cu burtă: excitația faţă de filmele karatistului Jackie Chan dă naştere firmelor (Flying) Dragon Star şi (Crouching) Tiger, pasiunea pentru filmele cu mafioţi produce emblema Scorseze, iar vremurile bune din liceu, presărate cu muzică punk creează un oximoron pe gustul tuturor iubitorilor de libertate – Revolt Security.

Hai liberare!

Congo… cel adevărat

A trecut nebăgat în seamă printre miile de mojicii “isteţe” care ne inundă viaţa din televizor şi din ziare. A apărut prima dată cu ocazia alegerilor din 2004, când lupta se dădea în România pe “viaţă şi pe moarte”. A fost o ameninţare sau o promisiune? Să vedem:

“Prima neregula pe care a semnalat-o dis-de-dimineata partidul de la putere semnala faptul ca incepand de sambata, mai multi utilizatori de telefonie mobila au primit SMS-uri “cu caracter ofensator la adresa candidatului la Presedintie al Uniunii PSD+PUR, Adrian Nastase”. In fapt, este vorba de trei seturi de mesaje in versuri cu care utilizatorii de telefonie mobila s-au putut delecta si ieri si sambata: “Si daca ramuri bat in geam/Si tu votezi cu Bombo/ Eu imi bag p…-n el de neam/ Si emigrez in Congo“. Dupa acest mesaj, a venit si continuarea: “Iar in drum spre Congo/ Stau si meditez/ Mai bine-i dau o m…, decat sa emigrez”.” (SMS-uri cu ‘Bombo’, Ziua, 29 Noiembrie 2004)

Pariez că autorul acestui spirit nu ar putea face diferenţa între Congo Kinshasa şi Congo Brazzaville, la fel cum nu ar fi în stare să le indice pe hartă. În aceste condiţii voiajul său ar fi fost oricum inutil.

Pe de altă parte, dincolo de superficialitatea acestui tip de remarcă, există un sâmbur de adevăr. Între România şi ţările Africii sub-sahariene există numeroase asemănări. O mare diferență este că în cele din urmă noi am avut noroc. Ei nu au și nu există perpective că vor avea noroc vreodată. Așa că orice complex de superioritate dâmbovițeană față de semenii noștri africani este o tâmpenie.

Acest blog este o explorare a Africii de lângă noi.

http://www.nytimes.com/slideshow/2007/12/12/world/20071213CONGO_index.html

Rwanda 2007

Romania 200…?

“Europa de Est a format o parte specială a Lumii a treia. Guvernele de aici au crezut că pot transforma situaţia aceasta printr-o politică de stat; nu era decât o formă extremă a ceea ce cred toate guvernele ţărilor din Lumea a treia. Prin dispariţia regimurilor comuniste, ţările Europei de Est au redevenit simple ţări ale Lumii a treia.

Problema dumneavoastră constă că încă vă mai consideraţi altceva decât restul ţărilor din Lumea a treia. Credeţi că nu puteţi aparţine acesteia pentru că sunteţi europeni. Credeţi că dacă îi veţi copia pe danezi veţi ajunge la fel ca ei. Dar ignoraţi faptul că în economia mondială nu este loc pentru mai multe Danemarce. Unii o duc mai bine şi alţii mai rău. Dacă intră altcineva la masa bogăţiei, Danemarca trebuie să plece şi nu sunt şanse să se întâmple aşa ceva.”

Immanuel Wallerstein